Masca!

1513326_633444133405864_1246259266_n
Fiecare viaţă de om are urcuşurile şi coborâşurile sale. Paşi înainte. Paşi înapoi. Paşi bătuţi pe loc. Amintiri. Regrete. Certitudini. Vrem cu orice preţ să rămânem pe treapta de sus pentru cât mai mult timp, şi câteodată ne minţim că suntem bine, de teama coborârii, de teamă că ne-am putea regăsi pe noi, cei adevăraţi, cei neîmpliniţi, cei mincinoşi. Pe noi, cei ascunşi sub masca aparentă a fericirii, cu care ne prefacem în fiecare zi, că suntem cei mai cei şi că nu ne lipseşte nimic, pe când nouă ne lipseşte totul. Iubirea, liniştea, împlinirea. Avem în schimb de arătat dovezile preţului plătit, pentru toate plăcerile de moment în care ne-am aruncat la un moment dat sufletul, de râvnă de a arată că putem şi singuri, că avem, că suntem, că am fost. Avem poze la Paris, la Moscova, în Dubai ori Dominicană, avem tehnologie ce transformă tristeţea-n fericire. Avem telefoane de ultima fiţă cu care putem înota în Pacific, şi pe care nu ni le refuzăm. Ne actualizăm dulapul odată cu tendinţele, şi nu o dată pe sezon, ci în fiecare săptămână. Mâncăm în oraş, de lene, de faţadă, de plictiseală, şi nu în compania cuiva, ci singuri, să ne putem rumega în tihna gândurile, planurile, agenda, nota de plată. Mergem la cumpărături şi cumpărăm lucruri pe care nu le folosim niciodată, timp şi bani irosiţi, plictiseală, singurătate.. Credeam că sunt fericită când urcam în avion şi mă îndreptăm spre locuri dragi sau locuri văzute doar în poze. Credeam că sunt fericită când plecăm din mall cu sacoşele pline şi cu zâmbetul până la urechi. Credeam că sunt fericită când îmi pulverizăm pe încheietura mâinii numai Coco Chanel, sau când buclele proaspăt vopsite mi se legănau mai lin şi mai frumos ca atunci când aş fi fost filmată cu încetinitorul. Credeam vorbe, credeam oameni, credeam multe. Însă din câte ştiu eu verbul “a crede” nu are acelaşi înţeles cu verbul “a fi”. O să priveşti într-o zi în urmă şi o să realizezi că tot ce-ai agonisit până la momentul respectiv, o să te deprime. Pentru că n-ai adunat nimic în suflet, decât prin sertare şi pe umeraşe. Îţi vei da seama că n-ai adunat nimic concludent, înafara de chitanţe, bilete de avion păstrate ca amintire, poze sau haine pe care nici măcar nu le mai îmbraci. Casa ta e plină de hârtii. E totul pe hârtie, nimic real, nimic decontat, nimic returnat, nimic răsplătit. Trist, nu? Nu suntem cu adevărat fericiţi până nu iubim şi până nu suntem iubiţi cu adevărat şi cu aceaşi unitate de măsură cu care oferim. Restul sunt lucruri de umplutură pe care poţi să le faci oricând. Oricând, ţine minte! Iubirea nu ţi se dă decât o dată, iar când ţi se dă, trebuie să începi să construieşti. Asta contează. Să simţi că vrei şi că poţi să construieşti ceva cu omul de lângă tine. Să vezi că fiecare pietricică pusă formează o bază. Baza o temelie, şi temelia un rost în viaţă. Şi ăsta e cel mai mare urcuş al tău, momentul în care te simţi pe deplin împlinit. De ţinut minte: Lucrurile nu vin niciodată gata puse pe tavă. Uneori trebuie să îţi bagi mâinile prin multe “rahaturi”, până când va veni cineva să ţi le sărute!”

 

1511280_632555536828057_263139479_n

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s